Terapii neconventionale: tratamentele cu animale vii

September 2, 2013 Nici un comentariu »
Terapii neconventionale: tratamentele cu animale vii

Vi se pare o metodă străveche de vindecare, datând de pe vremea medicinei magice, evocând descântecele şi vrăjile de tămăduire? Ceva-ceva e adevărat: unele dintre aceste metode de tratament chiar au rădăcini străvechi. Dar medicina modernă şi-a însuşit câteva dintre aceste practici şi le utilizează azi chiar în spitale, cu rezultate dintre cele mai bune. Animale vii, special crescute în scopuri medicale, ajută azi la vindecarea unor afecţiuni diverse şi adesea reuşesc acolo unde mijloacele convenţionale de tratament dau greş.

Poate cea mai îndelungată carieră de acest gen au avut-o lipitorile – acele nevertebrate acvatice care se hrănesc cu sânge şi care „atacă” adesea animalele care trec prin ochiuri de apă puţin adânci şi chiar şi oamenii, dacă aceştia intră cu picioarele goale în bălţile cu pricina. Lipitorile, care sunt paraziţi externi temporari, au două ventuze – una la capătul anterior, în jurul  aparatului bucal, cu care se prind de pielea victimei pentru a suge sânge, şi o alta la capătul posterior, pentru fixarea mai bună a corpului în timpul hrănirii.

Desigur, nu e o plăcere să ţi se prindă de picioare vampirii ăştia mici şi negricioşi, alunecoşi şi flămânzi, dar aşa le-a lăsat pe ele natura să se hrănească, iar acest comportament poate, în anumite condiţii, să fie de folos şi oamenilor, nu numai lipitorilor. Ajungem astfel la folosirea lipitorilor în scopuri tămăduitoare, metodă numită hirudoterapie.

Informaţii despre utilizarea lipitorilor în scopuri medicinale există încă din Antichitate; în Europa, au fost folosite şi în cursul Evului Mediu, al Renaşterii şi în secolele următoare, pentru capacitatea lor de extrage sânge din corpul uman, în mod nedureros, dar eficient. Conform teoriilor medicale ale acelor vremuri, multe afecţiuni erau provocate de un exces de sânge în corp, ceea ce făcea necesară extragerea unei cantităţi din acest lichid viltal. Operaţiunea se putea face cu instrumente chirurgicale, dar lipitorile o făceau la fel de bine şi, se pare, cu mai puţină suferinţă pentru pacient.

Există mai multe specii de lipitori; în Europa,  specia folosită era Hirudo medicinalis. Numele i-a fost dat de celebrul naturalist suedez Carl von Linné, în secolul al XVIII-lea, iar termenul medicinalis arată limpede că aceste nevertebrate erau larg utilizate în practica medicală a vremii. În România, în mediul rural, în anii 1940 erau încă folosite, de pildă pentru tratarea varicelor.

Apoi, pentru o vreme, au căzut în uitare, iar ulterior au fost „redescoperite” şi azi au revenit în practica medicală, mai ales în domeniul microchirurgiei. Sunt crescute în vase speciale, fiind utilizate ca tratament în condiţii de spital. Reprezintă un mijloc eficient de a reduce coagularea sângelui, ceea ce le face utile în tratamentul tromboflebitelor (obstrucţionarea vaselor de sânge de la picioare, din cauza unui cheag); ajută la reducerea presiunii asupra pereţilor venelor, exercitată de sângele stagnant (de aici folosirea lor în tratamentul varicelor), atenuează crampele musculare şi simptomele de artrită, dar se dovedesc utile şi în domeniul chirurgiei de reconstrucţie: de exemplu, când sunt reataşate organe secţionate – degete, urechi – e nevoie ca, după operaţie, să fie menţinut fluxul sanguin la nivelul acestor organe, pentru ca suturile să se vindece bine, iar organul reataşat să nu se necrozeze. În saliva lipitorilor există zeci de substanţe cu efect terapeutic, de la anticoagulante cahirudina la compuşi cu rol antiinflamator şi vasodilatator, ca şi substanţe cu proprietăţi anestezice care fac ca muşcătura lipitorilor să fie aproape nedureroasă.

Desigur, acceptarea unui asemenea tratament presupune depăşirea aversiunii pe care mulţi dintre noi o avem faţă de tot ce seamănă a „vierme”. Şi lipitorile nu sunt singurul exemplu: există cazuri în care chiar e nevoie de o doză mare de… curaj, sau tărie, sau cum vreţi să-i zicem, pentru a fi de acord cu aplicarea unui tratament ce presupune contactul cu nişte animale faţă de care, în general, manifestăm doar dezgust.

Un asemenea caz este cel al larvelor de muşte: aşa scârbos cum pare, tratamentul cu larve şi-a dovedit utilitatea în multe cazuri dificile, ajutând la vindecarea unor plăgi care nu arătau deloc bine şi dădeau şanse mici de supravieţuire celor răniţi.

Ca şi în cazul lipitorilor, efectul terapeutic al acestor larve asupra rănilor a fost observat şi înregistrat de multă vreme. În repetate rânduri, în timpul unor conflicte miltare  – în cursul războaielor napoleoniene, în Războiul Civil american şi în Primul Război Mondial – medicii militari au constatat efectul benefic al infestării accidentale şi naturale a rănilor cu larve de muşte. Plăgi oribile, întinse, care ar fi dus, de obicei, la moartea răniţilor, se vindecau surprinzător de bine în cazul în care nişte muşte trecuseră pe colo, depunând ouă din care ieşeau larve.

În cele din urmă, s-a descoperit, cel puţin în parte, ce anume fac larvele de muşte într-o plagă: ele realizează ceea ce se numeşte, în limbajul medical, debridare, adică îndepărtarea ţesutului necrozat (mort) din rană – o operaţiune necesară pentru sporirea şanselor de vindecare.  Şi o fac cu mai multă precizie decât orice chirurg, cu orice fel de instrumente, oricât de precise.

Larvele muştelor verzi, de exemplu, se hrănesc preferenţial cu ţesut necrozat – doar dacă sunt prea multe şi persistă în rană mult timp consumă şi ţesut viu. Aşa că rana este curăţată bine şi, astfel, şansele de cicatrizare fără complicaţii cresc.

Se bănuieşte că larvele ar avea şi o acţiune dezinfectantă (în studii in vitro, s-a constatat că ele inhibă şi distrug multe bacterii dintre cele care infectează adesea rănile) şi că ar avea şi alte însuşiri care stimulează în mod direct vindecarea rănii, cu formarea ţesutului nou, sănătos, dar până în prezent nu s-au putut demonstra aceste lucruri. Însă eficienţa acţiunii de debridare realizată de ele nu poate fi pusă la îndoială, iar acest efect contribuie cu siguranţă la vindecare.

Dezvoltarea cunoştinţelor de igienă şi descoperirea dezinfectantelor a  dus la reducerea numărului de cazuri în care rănile erau infestate cu larve de muşte, aşa că, o vreme, nu s-a mai vorbit despre ele. Dar au fost redescoperite ca agenţi terapeutici în anii 1930, după ce um medic american, Baer, le-a folosit cu succes pentru tratarea unor cazuri de osteomielită cronică rebele la tratament. Osteomielita este provocată de infecţia şi inflamaţia ţesutului osos sau a măduvei osoase, iar în unele cazuri se manifestă prin formarea unor abcese care supurează timp îndelungat, rezistente la tratament şi care provoacă mari suferinţe bolnavilor. Baer a infestat deliberat cu larve de muscă abcesele ulcerate a 21 de pacienţi cu osteomielită cronică şi, după două luni, toţi s-au vindecat!

Totuşi, în cele câteva decenii următoare, apariţia explozivă a antibioticelor a făcut ca terapia cu larve să nu fie prea des necesară, mai ales că părea atât de anacronică, bizară şi respingătoare..

Apoi, însă, a survenit fenomenul devenit azi o adevărată ameninţare globală: rezistenţa la antibiotice. Substanţe care altădată omorau fără greş bacteriile au început să devină ineficiente, deoarece bacteriile respective se adaptează, devenind capabile să supravieţuiască antibioticelor.

Şi astfel, confruntaţi cu plăgi infectate cu bacterii rezistente la antibiotice, plăgi care refuzau să se vindece, în ciuda unor tratamente moderne intensive, medicii au redescoperit metoda veche, pe cât de dezgustătoare pe atât de eficientă, ce implica larvele de muşte.

Astăzi, în multe ţări, această terapie este aprobată pentru uz uman (şi veterinar); se foloseşte în cazul unor plăgi care supurează timp îndelungat şi întârzie să se vindece şi şi-a dovedit valoarea în cazul unor răni infectate cu bacterii rezistente – inclusiv temutul MRSA, un stafilococ cu rezistenţă la numeroase antibiotice. Se utlizează larve special crescute în acest scop, dezinfectate şi selecţionate cu grijă, iar numărul de larve care sunt plasate în rană şi timpul cât sunt lăsate să acţioneze sunt, de asemenea, stabilite prin protocoale medicale stricte. Nu e cel mai plăcut tratament din lume dar, la urma urmelor, dacă poate veni de hac unei plăgi care sângerează şi supurează de luni de zile, fără a da semne de vindecare, probabil că merită încercat.

Peştii şi terapia cu peşti – ihtioterapie – sunt reprezentaţi, în galeria animalelor vii folosite ca “doctori”, de către peştişorii Garra rufa, care şi-au câştigat un bun renume de terapeuţi eficienţi în cazul unor afecţiuni dermatologice. Azi sunt folosiţi, în multe staţiuni spa din lume, ca un fel de răsfăţ la modă, dar aceasta este doar o dezvoltare modernă a utiilizării lor. Însemnătatea lor datează din vremuri vechi, când erau întrebuinţaţi în scop medical, pentru alinarea unor boli ale pielii şi, pe alocuri, sunt şi azi utilizaţi astfel. Cei ce suferă de dermatite şi psoriazis beneficiază de pe urma ajutorului dat de aceşti peştişori care ciugulesc fărâmele de piele moartă, cu care se hrănesc, curăţând pielea cu delicateţe, mai bine decât orice instrument inventat de om.

Melcii sunt o găselniţă mai recentă în galeria animalelor vii folosite în scop terapeutic. Proprietăţileacidului hialuronic din mucusul secretat de ei a fost, iniţial, folosit pentru prepararea unor produse cosmetice la modă în prezent – cremele cu “extract de melc” – dar specialiştii unui salon cosmetic din Japonia s-a gândit că ar putea folosi chiar melcii ca atare, aşezîndu-i pur şi simplu pe faţa clienţilor şi lăsându-i să se târască încoace şi încolo. Tratamentul ajută la menţinerea unui ten tânăr, spun adepţii săi, dar laudă virtuţile melcilor şi în ceea ce priveşte tratamentul arsurilor solare: acidul hialuronic contribuie la vindecarea pielii vătămate de expunerea excesivă la radiaţia ultravioletă.

În toate aceste cazuri, animalele sunt întrebuinţate “în uz extern”, dar există şi întrebuinţări “de uz intern” ale unor animale vii, pentru tratarea unor afecţiuni grave. Cel mai cunoscut caz este cel al infestării intenţionate cu viermi paraziţi, ca metodă de tratament al unor boli autoimune.

Această metodă nu este veche, ci foarte nouă, încă puţin folosită, dar mult studiată; cercetările realizate până în prezent au dat unele rezultate promiţătoare dar, cum e lesne de imaginat, metoda este destul de dificil de aplicat pe scară largă, nu numai pentru că există o opunere firească din partea pacienţilor – nu mulţi sunt dispuşi să încerce aşa ceva – ci şi pentru că interacţiunea parazit-gazdă este un fenomen biologic extraordinar de complex, având încă multe aspecte enigmatice.

Metoda este experimentată, în prezent, în tratmentul unor boli autoimune; acestea reprezintă o clasă de afecţiuni destul de puţin înţelese şi foarte dificil de tratat. În esenţă, e vorba despre faptul că sistemul imunitar începe să funcţioneze anarhic şi, în loc să se ocupe doar de anihilarea agenţilor patogeni externi pătrunşi în organism- virusuri, bacterii etc. – , se întoarce împotriva organismului însuşi, atacând şi distrugând celulele proprii ale acestuia.

Au fost descrise cca. 80 de asemenea boli autoimune; printre ele se numără artrita reumatoidă, lupulsul, diabetul tip 1, scleroza multiplă, diferite boli inflamatorii cronice ale intestinului ş.a. În general, ele nu se vindecă; pot fi ţinute sub control şi pot fi tratate simptomele lor, iar modalitatea tipică de a le trata este prin imunosupresie, adică prin diminuarea activităţii sistemului imunitar, ceea ce deschide însă calea spre alte pericole: un sistem imunitar slăbit predispune omul la multe alte probleme de sănătate, făcându-l mai vulnerabil la infecţii. De aceea, se caută modalităţi noi de abordare terapeutică a acestor boli, care să nu implice slăbirea sistemului imunitar.

Una dintre aceste noi abordări o reprezintă aşa-numita terapie helmintică sau terapia cu viermi, cum e denumită popular. Pare o ciudăţenie ca într-un organism afectat de o boală autoimună să mai introduci intenţionat şi nişte paraziţi; şi atunci, care este ideea care stă la baza acestei încercări?

Ei bine, deşi bolile autoimune se instalează pe un anumit teren genetic propice (adică la anumiţi indivizi cu o susceptibilitate mai mare, înnăscută, la aceste boli), se crede că un rol important îl au anumiţi factori externi care influenţează dezvoltarea sistemului imunitar al omului, începând încă din copilărie.

În ţările în curs de dezvoltare, unde mulţi oameni suferă de infestări cu paraziţi intestinali, incidenţa bolilor autoimune este mult mai redusă decât în ţările dezvoltate. Această observaţie se potriveşte cu aşa-numita teorie a igienei, care susţine că reducerea expunerii la bacterii, virusuri şi paraziţi, în ţările dezvoltate, a dus la răspândirea tulburărilor imunitare manifestate prin fenomene alergice şi boli autoimune. Sistemul imunitar, neantrenat corespunzător în copilărie prin expunerea firească la anumiţi agenţi patogeni poate ajunge, până la urmă, să se comporte aberant. Infestarea cu anumiţi viermi paraziţi, cred specialiştii, a influenţat evoluţia sistemului imunitar uman, iar în lipsa acestor “antrenori” naturali, imunitatea poate funcţiona anapoda.

Şi astfel, capătă sens ideea că expunerea la anumiţi paraziţi poate ajuta sistemul imunitar să-şi revină şi să înceteze să se mai comporte anormal.

Terapia helmintică implică inocularea de ouă de viermi paraziţi din speciile Necator americanus,Trichuris suis sau Trichuris trichiura (foto) şi a fost experimentată în tratamentul unor maladii autoimune precum boala Crohn, colita ulcerativă, sindromul intestinului iritabil, scleroza multiplă, ca şi în unele cazuri de boli alergice severe şi care nu răspund la alte tratamente.

Avem însă de-a face cu o ecuaţie cu multe necunoscute: în mod ciudat, infestarea cu anumiţi paraziţi agravează unele boli, iar prezenţa altor paraziţi are efecte benefice, toate aceste observaţii demonstrând că, aşa cum spuneam, interacţiunea dintre parazit şi gazda sa este un fenomen de o complexitate abisală, pe care trebuie să-l mai studiem lungă vreme pentru a-l înţelege.

Şi totuşi, unele dintre rezultatele obţinute cu această neobişnuită terapie se dovedesc pe cât de interesante pentru biologi şi imunologi, pe atât de benefice pentru pacienţi. S-ar putea ca, pe măsură ce nivelul de trai va creşte în întreaga lume şi maladiile autoimune vor deveni din ce în ce mai răspândite, terapia helmintică să devină, la un moment dat, o metodă obişnuită de tratament şi să-şi capete un loc de frunte în gama procedurilor ce implică interacţiunea directă, nemijlocită, dintre om şi animalele vii, în scopul vindecării unor suferinţe umane.

Sursa:descopera.ro

Comentarii Facebook

comentarii

Posturi Similare

Leave A Response